Când mori (4)
marți, 30 mai
„Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea Fața Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.” (Psalmul 17:15)
Nu a existat niciodată vreo rasă umană care să nu creadă în vreun fel în viața viitoare; fie că e vorba de reunirea cu înaintașii, așa cum cred unii băștinași americani sau de sălașul senzual al fericirii, în cazul musulmanilor. Cum explici asta?
Cu mult înainte de a fi strânse dovezi ale acestei credințe mondiale, Cicero a spus: „În orice, consimțământul tuturor națiunilor trebuie să fie considerat ca lege a naturii și a i te opune înseamnă să te opui vocii lui Dumnezeu”. În noaptea morții lui Socrate, Crito l-a întrebat: „Cum vrei să te înmormântăm?” El a răspuns: „Cum vreți voi, doar că tu trebuie să mă prinzi și să ai grijă să nu plec de lângă voi”. În opera sa Phaedo, Platon a prezentat argumente puternice în favoarea nemuririi.
Și alții au susținut-o, printre care: mari gânditori precum Thomas Carlyle, Thomas Jefferson și poetul german Heinrich Heine. Cel mai cunoscut poem al lui Alfred Lord Tennyson spune astfel: „Deşi departe mă va purta acest talaz, acest alizeu, / De Timpul şi Spaţiul nostru, spre cerul de opal, / Eu sper să văd faţa celui care va fi Pilotul meu, / Când voi fi trecut dincolo de bariera de coral”. Și Byron a scris: „Simt că nemurirea mea acoperă toate durerile, lacrimile, fricile și răsună precum tunetele eterne ale adâncurilor, în urechile mele, acest adevăr – «Vei trăi veșnic!»”.
Toate aceste minți mărețe au împărtășit aceeași convingere cu psalmistul: „Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea Fața Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”. Dacă stai să te gândești, „noapte bună” aici înseamnă doar „bună dimineața” dincolo.
Dacă ți-a plăcut mesajul, comandă broșura (click aici).
Împărtășește-ne ce ți-a vorbit Domnul prin acest mesaj (click aici).
